Codependent? Cine? Eu? …. Nuuuu

A trecut deja o lună de la ultimul webinar din cadrul proiectului ,,Restart pentru o nouă viață” și aș vrea să vă răspund la întrebarea DE CE? așa târziu scriu despre asta, cu însuși răspunsul invitatei: DE AIA! , pentru că realizez că adevăratul răspuns ar răscoli prea mult rănile sufletului meu.
Aș începe să vă spun însă câte ceva despre Andrea Veres, pe care aș numi-o fără niciun dubiu, ,,stâlp de bază” al GR.AB. Satu Mare. Psihoterapeut adlerian, prezentă în echipa GR.AB. încă de la începuturi, cea care susține cu mult patos, grupurile de sprijin atât cele live, cât și cele online, Andrea Veres, pentru mine, personal, a fost o revelație. În tonul ei caracteristic, șugubăț pe alocuri, cu graiul ei dulce ardelenesc, a început a se defini ca dependentă, codependentă, copil-adult din părinți alcoolici, în recuperare. Și m-a lovit din plin, cât de mult mă recunosc în această descriere și cât de mulți, multe din comunitatea noastră am putea să spunem acest lucru despre noi, dar de cele mai mute ori, din păcate, nu o facem. Însă citind ,,Lista pentru spălătorie – cele 14 caracteristici ale copiilor adulți ai unui alcoolic”, cel puțin în șoaptă sau în gând, ne-am recunoscut.

Cine este cel codependent? O întrebare cu un răspuns foarte complex, o construcție mentală care s-a definit în timp. Codependenţa poate fi definită ca un set de comportamente maladaptative, compulsive, învăţate de membrii familiei pentru a supravieţui într-un mediu în care există multă durere emoţională şi stres – copiii care au crescut în familii unde adultul semnificativ are un comportament care îi activează pe toți ceilalți membrii ai familiei, am putea spune. Ca răspuns la comportamentul abuziv, membrii familiei se coalizează în a lupta de cele mai multe ori cu persoana și nu cu comportamentul acesteia, astfel ceilalți membrii caută să îi preia din atribuții, considerându-se valoroși doar dacă reușesc să rezolve problema respectivă și uită să devină importanți în propria poveste. EU ÎL SALVEZ ȘI EL/EA MĂ VA IUBI. Niciodată.

Precum Don Quijote, nu vedem lumea pentru ceea ce este și preferăm să-ne imaginăm că trăim o poveste cavalerească, cerem abstinență totală și pe vecie și nu ne mulțumesc rezultatele minore. Ne asumăm abstinența celuilalt ca o misiune: trebuie să schimb asta la tine, nu contează dacă relația va continua sau nu, dar o fac pentru binele tău și poate de multe ori chiar împotriva voinței tale. Raportându-ne la realitatea românească, tindem să credem că sunt codependenți doar în familiile cu un alcoolic, însă codependența este în orice familie în care există cineva care are o problemă cronică care îl incapacitează sau îl inabilitează și îi determină pe ceilalți membrii ai familiei să îi preia din sarcini. Și așa cum alcoolismul este o boală a sufletului, la fel este și codependența.
Perfecţionismul, dependenţa de muncă, vorbirea compulsivă, mâncatul compulsiv, minciuna compulsivă, relaţii dependente sunt doar câteva din trăsăturile co-dependenței. Parcă nu mai suntem atât de singuri în durerea noastră. Și parcă nu era îndeajuns, descoperim că și noi, codependenții avem abordări diferite și oscilăm deseori între ele: fie suntem codependentul obedient, care vrea pace cu orice preț, negându-se chiar și pe el sau suntem codependentul luptător, vocal de-a dreptul și categoric. Pe toți ne definește un cuvânt obsesiv: CONTROL.

O stimă de sine scăzută este o altă caracteristică. Renunțăm la noi. Și nu o facem la modul declarativ, ci foarte subtil, pe ici pe colo, oscilând, ducând totul în spate, ,,furând” din când în când și ceva pentru noi, dar și atunci dacă se poate, ,,second-hand”, pentru că ,,nu merităm” altceva.
Și creierul nostru, această mega-mașină fantastică, uneori parcă ne stă împotrivă. Atunci când spunem povestea vieții noaste și afirmăm conștiente și resemnate: Eu numai bărbați dubioși merit!, neconștientul nostru tocmai asta va căuta și va aduce în viața noastră. Adevărul e că replicăm foarte mult din ceea ce primim de la latura feminină și cea masculină a familiei noastre și relația femei-bărbat și retrăim parcă la nesfârșit povestea părinților, bunicilor, străbunicilor noștri. Și aflăm cu stupoare că până la 11-12 ani, chiar dacă nu realizăm , am luat deja marile decizii, gen: dacă o să îmi bat soția, copiii, etc., bineînțeles neconștient. De aceea e atât de important să privim spre noi și spre copiii noștri și spre ceea ce ne dorim să sădim în sufletele lor.

Lumea poveștilor este lumea copilăriei și de multe ori, mulți copii evadează în lumea poveștilor luând de acolo elementele care le vor în viața lor, însă vine o vreme când realitatea lovește crunt și realizează că nu trăiește povestea Cenușăresei, că prințul nu o va salva si vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți, ci trăiesc aceeași ,,realitate” pe care au avut-o în familie, fiindcă vrem, nu vrem, am ,,învățat” regulile vieții. Și dacă în familia noastră de bază: ,,femeia stă și rabdă”, va fi greu ca în familia ce o construiesc, să schimb asta. Și așa ajungem la întrebarea din subtitlul webinarului: DE CE RĂMÂN FEMEILE ÎN RELAȚII ABUZIVE? Și răspunsul NU este: fiindcă e proastă, fiindcă îi place, pentru bani, fiindcă merită, etc. Ci de cele mai multe ori pentru că ele consideră că au o misiune: am jurat în Biserică, acesta este testul căsniciei noastre, fiindcă suntem codependenți. Facem exact ceea ce au făcut părinții noștri și i-am condamnat deseori pentru asta și adăugăm și nota personală. Și plecăm de cele mai multe ori din aceste relații abuzive târziu, atunci când ne saturăm să fim sick&tired de a fi sick&tired.
E adevărat că nu sunt doar femei abuzate, ci și bărbați care trăiesc în relații toxice, însă GR.AB. este centrat pe femei, ceea ce nu înseamnă că ducem o cruciadă împotriva bărbaților, ci din contră, recunoaștem că și bărbații pot avea o imensă suferință și de aceea de multe ori rănesc pe cei din jur.

Cum pot fi indiferentă? o întrebare capcană, pe buzele multora dintre participante atunci când s-a menționat termenul de ,,iubire cu detașare”. Aflăm că nu aceasta e soluția, ci iubirea dură/ iubirea cu detașare – vreau să fac mai mult, am făcut tot ceea ce ține de mine, ceea ce am simțit că trebuie să fac, însă persoana dependentă are propriile sale experințe de trăit, asta putând însemna să îl lași să doarmă sub pod, să ajungă în pușcărie, etc. Acesta este momentul, în care eu ca mamă, realizez că poate cea mai dură formă este codependența față de propriul copil. Mă sfâșie doar gândul.

Divorțul nu e întotdeauna soluția, nu rezolvă nici problema în sine, nici a dependentului și nici a codependentului. Fă până ce simți că ai făcut tot ce ai putut face, până când conștientizezi că soluția nu e ca să îl scoți pe el din problemă, ci să te scoți pe tine din problemă, lucru care nu înseamnă neapărat ieșirea din relație, ci ieșirea din propriul tipar mental. Nici în cazul dependentului, simpla abținere nu e suficientă, ci trebuie reparați triggeri, căci de ex. în cazul alcolismului, băutura funcționează ca automedicație, beau ca să evit durerea, iar căutarea plăcerii în băutură a dispărut de mult. Deasemenea, în cazul codependentului, când iese dintr-o relație abuzivă, acesta trebuie să își vindece rănile, ca să poată construi relații sănătoase, ca să nu repete aceleași experiențe și să se auto-compătimească: asta mi-e soarta! Iubirea necondiționată nu se traduce prin a accepta orice, a te nega pe tine însuți, NU SUNTEM JUMĂTATEA CELUILALT: gândim la fel, simțim la fel, totul la fel, ci suntem DOI OAMENI ÎNTREGI care fiecare are propriul drum, iar drumurile noastre se întrepătrund.
Recuperarea – acest proces terapeutic de o viață – este posibilă, necesară, însă nevoia trebuie să fie autentică și proprie. Ceea ce pot schimba este doar ceea ce ține de mine. Există recuperare, există grupuri de suport, există resurse online – trebuie doar activate.

Mulți am crescut în familii unde leit-motivul era: nu simți, nu vorbi, nu te încrede și plătim cu desăvârșire un preț prea mare în relațiile ce ne definesc în prezent. Așa că, e cazul să conștientizăm că fericirea proprie nu poate fi condiționată de acțiunile celuilalt, că iubirea de sine este un bun început. Cu toții merităm mai mult decât credem că merităm și nu trebuie să facem sacrificii pentru asta.
Închei cu speranță, fiindcă oricând se poate aprinde o luminiță și să o luăm din loc și să schimbăm tiparul și să ne reconstruim.
Mulțumesc, Andrea Veres! Mulțumesc, GR.AB.! Sunt recunoscătoare pentru toată această experiență, care m-a provocat să privesc spre mine cu blândețe, în primul rând, dar și cu speranță.

Scris de Pușa,
Octombrie 2020